OPINIE. Nisipurile mișcătoare ale realității

Curba pandemiei începe să se aplatizeze. Cum de curba infodemiei nu urmează același traseu? Valul de narațiuni toxice care pot fi reunite sub ideea că “totul este o mascaradă” pare mai puternic chiar decât la începutul pandemiei. Cum ne-am putea ține la adăpost de acest nou val, cum ne putem mișca pe nisipurile mișcătoare ale realității, fără a aluneca în neîncredere, îndoială și suspiciune generalizate?

Infodemia ia fața pandemiei

Veștile pe care le primim în legătură cu pandemia de Covid 19 indică faptul că, mai în toate țările, curba infectării se aplatizează, iar numărul de decese e în scădere. Suferința continuă, incertitudinile legate de tratarea bolii sau de găsirea unui vaccin persistă. Sunt, în continuare, oameni la care boala cunoaște forme dificile, rebele, iar dispariția celor dragi – mulți, puțini – are costuri incalculabile, după cum preciza chiar prima pagină a ediției de duminică a publicației New York Times. Cu greu putem vorbi despre vești bune, pe care să le sărbătorim prin piețele publice cu șampanie. Dar putem vorbi despre depășirea unui punct maxim.

Cum de curba infodemiei nu urmează același traseu, ci, dimpotrivă, pare a urma o pantă ascendentă și accelerată? Suntem confruntați cu un nou val de narațiuni toxice, care neagă, parcă și mai vehement decât la începutul pandemiei, existența sau virulența virusului (“e o simplă gripă”), utilitatea măsurilor de izolare socială (“am stat închiși degeaba/ ca proștii în casă”); narațiuni de mobilizare împotriva unui vaccin inexistent, pentru a cărui identificare s-a declanșat o cursă aproape nebună la nivel global, cursă cu implicații enorme atât pentru revenirea la o situație cât de cât asemănătoare celei de dinaintea pandemiei, cât și în planul prestigiului. Sau narațiuni “anti-sistem” care îndeamnă la nerespectarea regulilor, la desconsiderarea rezultatelor științei, a ideii de autoritate și de expertiză.

În primul rând, permiteți-mi o precizare. Nu pun sub noțiunea de “narațiuni toxice” întrebările și preocupările firești privind toate aceste probleme: robustețea și acuratețea datelor statistice; eficiența unui vaccin și eventualele riscuri asociate (mai ales că se apasă pe accelerație); conținutul, proporționalitatea măsurilor de izolare, momentul implementării sau al ridicării lor; prestația unor instituții și a unor lideri, fie că vorbim despre nivelul local, regional sau global etc. Acesta este un prim marker al conținutului conspiraționist: întrebările legitime sunt folosite drept platformă pentru răspunsuri și interpretări dintre cele mai exotice. Iar în momentul în care ar fi evidențiat tocmai caracterul exotic, deformat, distorsionat al acestor răspunsuri la întrebări legitime, atacul are loc invocându-se întrebările, legitimitatea lor, chiar libertatea de a le formula: “și acum vreți să ne puneți pumnul în gură?”, “vreți să nu mai gândim, să nu ne mai punem întrebări?”, “vreți să ne cenzurați?”.

Narațiunilor toxice – un bufet suedez care ne îmbie pe fiecare să servim ce vrem

Ascensiunea narațiunilor toxice – în timpul pandemiei, dar și înainte de aceasta –se cere pusă în legătură cu probleme structurale ale noului eco-sistem de comunicare. În mod paradoxal, problemele sunt create nu de penuria informațională, de absența posibilităților – inclusiv tehnice – de exprimare a reacției, a opiniei; ci tocmai de opusul acestora: supraabundența informațională, bombardamentul informațional, posibilitățile practic nelimitate de a exprima și de a documenta reacția. Noul ecosistem de comunicare și informare a devenit un imens bufet suedez, din care ne putem alege doar acele fapte și, mai ales, doar acele narațiuni sau interpretări care se mulează pe credințele noastre anterioare, care ni le confirmă și ni le consolidează. Cum am spus și altădată, lumea are fapte pentru toți. În această perioadă, s-a dovedit că și pandemia are povești, narațiuni, conspirații pentru toți.

În al doilea rând, reacțiile utilizatorilor obișnuiți – mergând de la mobilizarea credințelor anterioare, cristalizarea celor latente până la răspândirea cvasi-generalizată a unui sentiment, oricât de mic, de suspiciune și neîncredere – reprezintă un alt palier de analiză. Aceste reacții pot fi, fără îndoială, expediate facil sub tot felul de etichete, dar un demers posibil mai fertil este acela de a reflecta, la rece, asupra felului în care aceste narațiuni rezonează cu credințe anterioare, obsesii publice, idei dominante (ceea ce numesc targetare retorică). Vezi reinterpretarea opoziției – de plano – la vaccinare ca fiind o manifestare a “libertății câștigate cu greu după 1989”, a măsurării temperaturii ca o intruziune a statului în viața privată “ca pe vremea lui Ceaușescu”, a comunicării oficiale și a apelurilor de a avea încredere în sursele oficiale de informații drept propagandă “de care cei născuți înainte de ‘89 își aduc bine aminte”).

Targetarea retorică, la fel de puternică precum targetarea algoritmică

Ultima narațiune toxică a perioadei – “plandemia”, “mascarada” – ilustrează cel mai bine această ultimă trăsătură. Nu este vorba despre o producție autohtonă, dar face incursiuni puternice și în spațiul public românesc, prin laborioase materiale audio-video, răspândite și amplificate la noi pe blog-uri, site-uri, pagini sau conturi personale de Facebook, YouTube și bitchute, cu sărituri intermitente chiar în mass media mainstream. De notat că producțiile de bază, cum ar fi filmul Plandemic al controversatei anti-vacciniste americane Judy Mikovitz, au fost date jos rapid de pe principalele platforme (Facebook, YouTube, Twitter), ceea ce nu înseamnă că nu își găsesc modalități de a reintra; în timp ce producțiile românești, incluzând calupuri mari din cele originale, circulă nestingherit – vizualizate, comentate, distribuite și redistribuite.

Este vorba despre o meta-narațiune toxică în sensul că reunește și combină teme ale tuturor teoriilor conspirațiilor care au circulat de la începutul pandemiei, teorii pe care am încercat să le sistematizez și în alte analize. Este aproape fascinant felul în care, de exemplu, teoriile conspiraționiste privind originea virusului și scopurile malefice ale celor care au creat pandemia sunt reactualizate, cu îmbunătățiri și cu o față umană, cea a lui Bill Gates: “Virusul a fost creat în Wuhan cu sprijinul big pharma/ cu finanțare din partea lui Bill Gates, sub supravegerea OMS care este pro-chineză, cu scopul de (la alegere): a introduce vaccinarea obligatorie, a obține controlul populației, a schimba ordinea globală și alte variante de răspuns”. Pentru cineva deranjat de sentimentele anti-chineze, se găsește și varianta cu sentimente anti-americane: virusul a fost creat într-un laborator din America, alternativ, “în laboratorul din Wuhan, cu finanțare din SUA, acordată de Fauci”.

Termenii în care este încadrată această meta-narațiune toxică, cu inflexiunile sale atât de variate, sunt, întotdeauna, maximali: „bătaie de joc”, „mascaradă”, „dictatură medicală”, „măsuri de tip nazist”, „terorism”, „hoție”, „tâlhari”, „mafie”, „slugi”. Mergând mai în detaliu, această metanarațiune conține toți cei șapte marker-i ai conținutului conspiraționist, sintetizați într-un articol din publicația The Conversation.

1. Capacitatea de a deține și exprima credințe și păreri contradictorii, chiar care se exclud reciproc (virusul a fost creat și în China, și în SUA, în China cu finanțare SUA, în ambele locații “pentru că se înțeleg ei”; “virusul a fost creat într-un laborator de maximă siguranță”, dar este vorba despre un “simplu guturai” sau despre o “activare a coronavirușilor din corpul nostru ca urmare a faptului că purtăm mască”; “e un “show mediatic” prin care se dorește prezentarea apocaliptică a lucrurilor”, simultan cu afirmația că “au loc execuții în masă”, “există, de fapt, milioane de morți”);
2. Suspiciunea, clamarea suspiciunii drept o virtute: dovezile științifice sunt și ele false/ falsificate, și oricine crede în dovezile științifice “face parte din conspirație”, “este plătit de conspiratori”;
3. Conspiratorii au motive malefice (“sistem criminal care să ne omoare cu zile și să ne controleze cu zile”, “scopul pandemiei este monitorizarea populației după model chinez și o gândire nazistă de control al populației” – vezi și prima trăsătură; “se fac experimente pe oameni pentru a testa un vaccin care elimină fanatismul religios”; „sunt operațiuni sataniste”; “remediile naturiste sunt negate/ suprimate pentru că din vânzarea lor nu se obține profit”;
4. Ideea că ceva nu e în regulă, nu se leagă (morții nu sunt morți, “în țara x sunt prea puțini, în țara y prea mulți”); tot revenind la prima trăsătură, statisticile oficiale “mint”, dar sunt invocate pentru a demonstra aplatizarea curbei epidemiologice în toate țările (deci, să deschidem restaurantele);
5. Victima persecutată/ hărțuită de sistem; aceasta devine erou, eroină care demască, scoate la iveală (“curajul de a lupta împotriva politicienilor corupți”, „curajul de a lupta cu sistemul”); ni se adresează invitația ca toți să fim iscoditori, să nu lăsăm lucrurile așa, să ne facem propriile calcule deorece “nu trebuie să fii nici statistician, nici epidemiolog pentru a vedea cum evoluează datele și țările”); victima este supusă unui embargo din partea mainstream-ului (științific, medical, publicistic, mass media);
6. Impermeabilitatea la fapte: absența dovezilor în favoarea propriilor afirmații este reinterpretată că acestea sunt “ascunse”, „interzise”; orice informație nouă, chiar dovezi științifice, declarații noi sunt reintroduse în narațiune pentru a o întări;
7. Reinterpretarea coincidențelor, pornind de la ideea de ordine, planificare, sens, intenție; ordinea cronologică este refăcută pentru a susține o relație de cauzalitate: a avertizat asupra riscului de pandemie devine “a creat pandemia, a anunțat-o, a exersat aceste lucruri în 2019”, faptul că Bill Gates recomandă cartea “How to lie with statistics” devine o dovadă “chiar și pentru cei mai îndoctrinați sceptici” că “ne minte cu statistici”; oricum, “nimic nu este accidental”.

Nu sunt expert, dar…

În final, aș puncta faptul că efectul, poate ne-spectaculos, al acestor narațiuni, distorsionări și deformări succesive este de a crea neîncredere; chiar dacă am fi de acord cu ele, cu frânturi din ele, sau dacă le-am respinge în totalitate. Indiferent de variantă, reflexul este de a le aprofunda, de a le asculta, de a le contrazice, verifica, demonta. Sugestia ar fi ca, atunci când dăm peste acești marker-i retorici, să încercăm să păstrăm distanța. Știu, greu, mai ales în contextul în care, de ceva timp, evenimente majore din spațiul public românesc, derulate în perioadele electorale și în afara lor – au fost ghidate după acești marker-i retorici.

Literatura de specialitate arată că varianta cea mai nepotrivită este stigmatizarea, demonizarea, etichetarea celor despre care avem senzația că le împărtășesc sau le împrăștie. De multe ori, astfel de narațiuni nu au mare tracțiune în mediul digital până în momentul în care nu începem să le luăm în bășcălie, să ne amuzăm pe seama lor. Să ne aducem aminte, în social media, sunt importante reacția, reacția la reacție, iar reacția noastră – chiar indignată – reprezintă modalitatea gratis de amplificare a conținutului. Scopul acestor narațiuni toxice și reinterpretări distorsionate ale faptelor nu este de a convinge, ci de a crea un vacarm din care nu se mai înțelege nimic și în urma căruia nu rămâne decât îndoiala. Scopul conspirației despre tehnologia 5G nu este neapărat de a ne convinge “pe noi” că  “răspândește Covid”, ci de a rămâne, chiar și vag, cu ideea că e ceva în  neregulă cu această tehnologie care, nu-i așa?, „permite spionajul”.

Ajută puțin și acceptarea limitelor de cunoaștere și de cuprindere, a faptului că experiențele personale, deși valoroase, nu ne fac experți în analiza și combaterea dezinformării (la fel cum experiența de a fi avut o gripă nu ne transformă în virusologi). Să nu uităm nici de ceea ce literatura numește “third person effect”, cu referire la cei care sunt un fel de negaționiști ai infodemiei, se luptă “cu pieptul gol” cu acest virus secund, având un aer excesiv de îngrijorat referitor la ce efect are asupra altora și niciodată asupra propriei persoane. Poate această scurtă analiză, mai ales marker-ii retorici pe care, de acum încolo, îi putem identifica relativ ușor, să ne ferească de acest sindrom.

Editorial semnat de profesor universitar doctor Alina BÂRGĂOANU